miercuri, noiembrie 24, 2010
Corabia viselor
In spatele cuvintelor se afla sufletul meu care viseaza. Corabia vietii m-a purtat uneori pe valuri amagitoare incercand sa gasesc o stanca de care sa-mi sprijin visele. Am devenit un suflet renascut din furtuni, de dincolo de nori. Cerul si-a lipit adesea obrazul de inima mea, rispind lumina in valuri de tristete. Ne despartim ca sa ne apropiem, ascunzandu-ne sentimentele sub colturi de suflet. Am platit cu lacrimi amare fiecare zambet, fiecare floare prin care mi-am marturisit sentimentele. Nu voi putea fi niciodata altceva decat ceea ce sunt, un inger care plange la lumina cuvintelor. Ma intorc cu fata spre locul unde am invatat sa rad, sa iubesc, sa fiu om, sentimente topite in roua diminetii. Am luat cu mine vise si sperante si le port in suflet iar restul e iubire.
marți, noiembrie 23, 2010
Cantec trist
Ploua cu lacrimi de suflet peste pamantul presarat uneori cu atata tristete. Din miile de culori prinse in curcubeul vietii alegem tacerea pentru a desena inimi pe cararile timpului. Nu mai simtim cat rosu picura din sufletul ranit de taceri fara rost. Nu devenim nici mai frumosi, nici mai buni, dar reusim sa transformam sperantele in iluzii, petalele de suflet in boabe roua de suspin. Mi-e dor si doare, dar va trebui sa inteleg ca un prieten adevarat imi va ramane alaturi chiar si cand ceilalti vor pleca. Sper ca vei gasi in inima ta puterea de a-mi transforma ranile sufletului in flori de nu-ma-uita si lacrimile in zambete, doar iubind... si atat.
duminică, noiembrie 21, 2010
Cantec de lacrima
joi, noiembrie 18, 2010
Noaptea amintirilor
luni, noiembrie 15, 2010
Suflete pereche
Picaturi marunte de ploaie imi deseneaza povesti de dragoste pe geam. Cerul isi plange cu lacrimi de dor stelele cazatoare. O stea pierduta, un vis implinit sau poate doar o speranta irosita in eternitate. Ingemanare de suflete pereche intr-o simfonie a durerii, alaturi de toamna ce-si plange fericirea, o data cu frunzele cazute din copacul vietii. Durere, fericire, speranta, vis si dincolo de ele omul, nepieritor ca pomul ce va infrunzi din nou in primavara, dar atat de fragil precum o stea cazatoare, ce-si duce dorul in Univers.
vineri, noiembrie 12, 2010
Cea fara asemanare
Ochii tai intrebatori ma privesc indelung: de ce esti atat de frumoasa? Frumusetea e uneori ferecata cu lanturi de tristete in suflete ce si-au pierdut aripile de zbor. Iubirea ta m-a transformat in cea fara de asemanare, topind lanturile, eliberandu-mi visele. Iubirea mea ti-a transformat sufletul intr-o paleta de culori, ce picteaza prin irisii tai, vapai de suflet pe chipul meu. Fericire, traire, emotie, toate s-au preschimbat in frumusete, iar iubirea din inima ta imi canta balada celei fara asemanare.
Prea mult
Ma intreb uneori de ce se pierd inimile noastre sub covorul de frunze vestede al toamnei? Ne acoperim sufletele cu faldurile indiferentei si uitam sa-i daruim vise. Vrem sa taca, de parca tacerea ar fi raspunsul la viata. Mai tii minte cum e sa zambesti fara motiv, sa fredonezi o melodie draga, sa iti aduci aminte cu adevarat de tine? Avem atat de multe flori in suflet, dar uitam sa le daruim. Pastram sub cheie prea multe zambete retinute, prea multe mangaieri nenascute, prea multe cantece mute. As vrea sa mai am puterea de a desfereca frumusetea din sufletele noastre de care mi-e atat de dor. Daca nu te pot atinge cu vorbe lasa-ma sa te ating cu inima, sa te mangai cu privirea... sa-ti fiu speranta in aceasta scurta viata.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)