Parfum de stele

 

Mai trece o zi din viaţa mea. O umbră colorată, un început de noapte, cu licăriri de jăratec care se stinge, se strecoară în camera mea. Pare să vopsească totul în tonuri amestecate, de cerneală şi purpură. Vâlvătaia apusului se domoleşte treptat. Lumina alunecă mângâietoare, ca o ţesătură cu ape argintii, ducând cu ea, o altă zi. Pânze albe de nori, plutind în paşi uşori de vals, scutură lacrimi de dor, lacrimi albastre, adunate picuri în sufletul meu. Ploaia de primavara aleargă pe trotuare, speriată de bătăile inimii mele. Peste pământul însetat se scutură lin parfum de stele, crengi înflorite pe buzele tăcerii. Aş vrea să-mi pictez sufletul, poate în culori ar fi mai uşor de înţeles.Cu fiecare clipă care trece simt că am mai adăugat ceva la ceea ce aveam de spus. Oare câte cuvinte nerostite vor rămâne în şiragul gândurilor mele, în lupta cu necruţătorul timp? De ce ne este uneori atât de teamă de a spune ceea ce simţim, ceea ce gândim? Viaţa trece cu o viteză uimitoare. Poate că e momentul de a nu mai lăsa cuvintele să se mai piardă, de a avea încrederea şi forţa de a spune lucrurilor pe nume. Adun din fiecare lacrimă litere, una câte una. Timpul îmi arată că speranţa încă mai trăieşte, sufletul meu o ţine în viaţă. Cuvintele spun că voi găsi ceea ce caut la momentul potrivit.